Cu răbdare și cu ochii pe țintă, momentele de cumpănă pot naște soluții extraordinare!
În acea zi coboram treptele colegiului de arte și, în timp ce mă îndreptam spre ieșire, simțeam cum lacrimile curg ca dintr-un robinet defect. M-am oprit și m-am sprijinit de balustradă, ca să-mi stăpânesc genunchii care tremurau și să văd cât mai aveam până la parter, pentru că nu vedeam bine treptele.
Școala fiului meu era superbă, școală de artiști, boemă, cu holurile tapetate cu grafică și pictură și cu o expoziție futuristă de sculptură la parter. El intrase acolo fără să știe prea bine să țină în mână un creion de desen și ajunsese să facă niște crochiuri minunate în creion și cărbune.
Pe de altă parte, nu-i plăcea matematica. Îi plăcea arta, dar nu-i prea plăcea școala. Și, în general, învățatul. Avea o manualitate uimitoare, calități extrasenzoriale și niște raționamente de gândire profunde. Dar nu înțelegea de ce trebuie să învețe pe de rost niște lecții, teoreme, legi și formule, când ele erau disponibile oricând în carte.
Și cum nu toți oamenii sunt făcuți să sfințească locul, avea școala aia niște dascăli grozavi, dar și niște mâncători inutili de leafă, care profitau de sistem pentru a se numi profesori și a deforma sufletele și mințile copiilor.
Spre finalul clasei a 7a, al nostru era din nou în pericol de corigență la mate. Și nu era singurul, sufereau mulți de pe urma posibilelor traume și eșecuri personale ale unei profe care își folosea meseria drept spațiu de refulare personală. Copiii o numiseră Sauron. Dar pe mine mă interesa de al meu.
Prietenii cu copii în situații similare ne sfătuiseră să-i facem profei cadouri, să-i plătim vacanțe ca să-l treacă, dar noi batman, că nu facem d-astea, că școala formează, nu deformează… Acum mă gândesc că mai bine îi plăteam o vacanță, bilet doar dus.
Avusesem nenumărate discuții cu profesorii ăia ciudați, care păreau rupți de generația pe care o dăscăleau și toate se dovediseră inutile. Propusesem proiecte, parteneriate, să completăm activitățile școlare cu activități de dezvoltare pentru acești adolescenți atât de curioși și dornici să înțeleagă lumea, să le arătăm că învățatul înseamnă și bucurie, nu doar să tragi din greu. Toate propunerile rămăseseră pe niște mese, sub teancuri de dosare, ascultând cum scârțâie roțile birocrației.
De asta nu-mi puteam opri lacrimile, de frustrare.
Atunci a apărut de nicăieri Gandalf – profa de fizică. Ne cunoșteam și nu era prima dată când mă găsea așa, după o discuție cu Sauron. Nu știu cum, dar de fiecare dată când îmi venea să plec aruncând în urmă o grenadă în clădirea aia frumoasă, femeia asta specială apărea ca din senin lângă mine cu o vorbă bună. E suficient să o descriu într-o propoziție: toți puștii care lucrau cu ea iubeau fizica!
M-a îmbrățișat și, câteva secunde n-a spus nimic, apoi mi-a spus: ”e un copil excepțional, ai încredere în el. Știu că e greu, dar va trebui să aveți răbdare. Aici nu veți schimba nimic.”
M-a îmbrățișat și, câteva secunde n-a spus nimic, apoi mi-a spus: ”e un copil excepțional, ai încredere în el. Știu că e greu, dar va trebui să aveți răbdare. Aici nu veți schimba nimic.”
Pentru mine atunci s-a ridicat un pietroi care mi-a lăsat sufletul ușor. Mi-a amintit ceva ce uitasem: că luptele inutile trebuie abandonate și înlocuite cu alte strategii.
Mi-am suflat nasul și am părăsit, mult mai liniștită, curtea școlii.
Din acea zi, am început să scad presiunea rezultatelor asupra tânărului artist.
Ca părinte, organul răbdării mele era mic, mic de tot, dar am înțeles că pot să-mi concentrez energia pe direcție mai productivă – spre a căuta soluții complementare. Și nu, nu mă refer aici la meditații.
Nu-mi dădea pace dorința de a crea un spațiu în care adolescenții să fie respectați, ascultați și încurajați să înflorească spre o viața adultă împlinită. Așa că mi-am stabilit ca target să crez acest spațiu în realitate.
În acel an, corigența a venit, a trecut și viața a mers mai departe.
Doi ani mai târziu, tot ce acumulasem bun și nebun din experiențele acelor ani se transformase într-un proiect pentru adolescenți.
Se născuse Centrul Socrate, un spațiu în care tinerii învățau despre viitor și despre locul lor în această lume. Despre cum să folosească școala ca o unealtă utilă în dezvoltarea lor și cum pot deveni adulți împliniți, dacă își țin privirea înainte, spre viitor. Descopeream abilități, făceam cursuri, dezvoltam talente, exploram posibilități, creasem comunitate. Și adusesem pentru prima dată în România casca Forbrain. Școala își păstrase în preocupările noastre locul meritat – de unealtă în învățare și formare, nu de scop în sine. Gandalf ne-a fost parteneră în acest proiect, dar despre asta voi scrie într-o poveste viitoare.
Părinții ne spuneau că avem curaj să lucrăm cu adolescenți, că e o vârstă grea și ne întrebau ce le facem de vor să vină la fiecare curs, proiect, sau activitate socratistă.
Le spuneam că, deși acasă suntem și și noi părinți, în proiectele centrului suntem doar ghizi. Nu judecăm, nu ne grăbim nicăieri, ci avem răbdare. Negociem, încurajăm, formăm și abordăm viața așa cum este – o călătorie. Discutăm pericole și riscuri, dar și opțiuni, realizări și bucurii.
Al meu avea 15 ani și savura tihna clasei a 9a, când am deschis centrul cu primul curs de inteligență emoțională. Nu știa prea multe despre ce pusesem eu la copt, iar când i-am spus de curs, nu i-a sunat prea bine, curiozitatea lui a fost dacă vin și fete. Se înscriseseră și fete, așa că ne-a onorat și el cu prezența. La acel curs și la toate cele care au urmat. De bună voie și din proprie dorință, pentru că eu presiune pe el n-am pus. Înseamnă că ceva oi fi făcut bine… dacă și acum, la 23 mai are amici din vechea comunitate de socratiști.
Pandemia ne oprit din zbor, dar nu de tot și nu pentru mult timp. Am mutat tot ce s-a putut muta în online, am lucrat cu sute de tineri din centre de plasament și ne-am propus să fim Gandalf pentru ei. Acolo nevoia de hartă, busolă și empatie e infinită, dar am oferit cât am putut de mult. Să vezi cât de greu ne-au fost puse la încercare și de data asta răbdarea și bunăvoința. Și nu de copii, ci tot de sistemul birocrat.
Cu toate acestea, în timp am învățat că, dacă lăsăm să se dezvolte organul răbdării, va crea un spațiu din care se vor naște soluții nebănuite. Știu, și pentru asta ne trebuie… răbdare, dar merită!
Acum ne poți găsi din nou online. Și continuăm cu aceleași metode de lucru: tratăm adolescenții nu ca pe niște copii mari, veșnic la limita de a face o prostie, ci ca pe adulți în devenire. Scopul nostru este ca fiecare curs al nostru să aducă un beneficiu pentru dezvoltarea lor și pentru armonia familie.
Dacă vrei să vezi ce am pregătit pentru această primăvară, intră aici și spune-ne părerea ta despre cursul BANII FĂRĂ FILTRE.
Tu ce discuți despre bani cu adolsecentul tău?
Sunt Anca Radu, fondatorul Centrului Socrate Learning.
Dacă vrei să afli mai multe despre mine, te aștept cu drag aici: IDEEA by Anca Radu.